Odinioara, daca-mi aduc bine aminte, viata mea era un ospat, la care se deschideau toate inimile si curgeau toate vinurile. Intr-o seara, am asezat pe genunchii mei Frumusetea.
Gasind-o amara, am improscat-o cu ocari.

M-am inarmat impotriva Justitiei.
Am fugit apoi. O vrajitoarelor, si tu, mizerie, tu, ura, voua v-a fost incredintata comoara mea!

Am ajuns sa sting in sufletul meu orice nadejde omeneasca. Asupra tuturor bucuriilor m-am napustit ca sa le gatui, prin saltul surd al fiarelor salbatice. I-am chemat pe calai, ca sa pot musca patul pustii lor, in clipa in care ma vor rapune.
Am chemat asupra-mi napastele, ca sa ma innabus in nisip si sange.

Mi-a fost zeu nenorocul. M-am lungit in noroi. M-am zvantat in vazduhul crimei. Si i-am jucat nenghiuni nebuniei insasi.
Iar primavara mi-a adus ingrozitorul hohot de ras al idiotilor.

Or, nu de mult, fiind pe punctul de a-mi da duhul, m-am gandit sa caut din nou cheia ospatului stravechi, la care sa-mi recapat, poate, pofta de mancare.
Cheia asta e mila. Inspiratia acestui moment dovedeste ca am visat!

“Vei ramane o hiena etc”, exclama demonul care imi incinsese fruntea cu o cununa de maci superbi. “Dobandeste moartea, cu toate poftele tale, cu egoismul tau si cu toate pacatele tale grele.”

Vai, prea m-am ghiftuit: Dar, scumpe Satane, te conjur, mai putina manie in priviri! Iar in asteptarea micilor lasitati care intarzie, desprind pentru domnia ta, care indrageste la un scriitor absenta facultatilor descriptive sau instructive – aceste file teribile din carnetul meu de damnat.